Nucul

Dan Pierșinaru — January 29, 2016 — Categorii Moodboard, Photography

dan piersinaru photography

Când avem 3-4 ani am plantat împreună cu tatăl meu un nuc. Era un pui de nuc crescut dintr-unul mare în care ne făcuse și un legăn de una dintre creangile lui puternice. Mi-a spus că acela va fi nucul meu. Eram foarte bucuros. Era acum mai bine de treizeci de ani și îmi amintesc totul că și cum ar fi fost acum câteva zile. Descopeream că ceva poate fi al meu și că eu pot face ceva pentru asta. Și acest ceva al meu era un nuc cât mine și brațul meu întins în sus. Am ales împreună unde să fie, iar mie mi-a plăcut să fie lângă nisipul de lângă poartă unde mă jucăm. Am mers și l-am scos cu un hârlete din locul de unde răsărise și apoi am mers și am luat bălegar proaspăt din grajdul vacilor, iar apoi l-am udat cu o găleata de apa scoasă din fântâna curții. Nucul a continuat să crească și să facă o umbră tot mai mare cu fiecare anotimp. Câteva veri m-am jucat în jurul lui, însă pe masură ce creșteam am ajuns să ne întîlnim din ce în ce mai rar. Însă mereu am știut că nucul meu e acolo și de fiecare dată când ne revedeam și puneam mâna pe el, știam că mă întîlnesc cu un prieten.

A fost singurul pom pe care l-am plantat împreună în toți cei douăzeci și șase de ani pe care i-am petrecut împreună în acest plan fizic cu tatăl meu. Apoi tatăl meu a murit și la câteva luni după nuncul a început să se usuce. Aș fi vrut să îl pot salva, am chemat și un specialist în domeniu, dar nu s-a putut face nimic. Nu s-a uscat brusc. Era că și cum își luă la revedere încet, lăsându-mi timp să înțeleg că el a ales să plece. Sensul lui se încheiase.

Dintre toate lucrurile făcute de mine împreună cu tatăl meu, acesta este poate cel mai puternic în trăire și memorie.
Viitorul este acel spațiu în care nu vom fi niciodată, însă ce facem acum, în prezent, cu SENS, este ceea ce ne construiește și ne împlinește.

Să facem ce facem cu sens.

Lasă un comentariu

Obligatoriu.

Obligatoriu.

Dacă ai unul.